Nu vreau sa va plictisesc cu perioada de dinainte a traversarii asa ca voi incepe cu ultima saptamana. Eu am fost programat oficial sa traversez canalul in perioada 26-30 iulie, avand pozitia a 3-a, pozitia 1 pleca pe 26, pozitia 2 pe 27, iar eu pe 28. De ce aceste perioade? Pentru ca inotatorii sunt programatii atunci cand sunt neap tide-uri. Mai pe scurt, ca sa intelegeti, in perioada neap tide-urilor, curentii sunt mai slabi, iar in spring tide-uri sunt foarte puternici. E ceva legat de pozitia lunii, ceva ce nici pana acum nu am inteles foarte bine. Eu am ajuns in Dover pe data de 21 iulie, echipa mea sosind cu 3 zile inainte de cursa. Pana pe data de 25 a fost foarte cald in Dover, in jur de 26 de grade, aceasta reprezentand o temperatura record la ei.

Incepand cu prima zi a tide-ului vremea s-a racit brusc (19-20 de grade), dar nu asta era problema. Problema era intensitatea vantului pe mare care era foarte ridicata, nepermitiand plecarea nici unei barci. Si de aici a inceput stresul asteptarii, pentru ca in cazul neplecarii unui inotator , toti ceilalti erau decalati cu cate o zi. Stresul consta nu numai de ziua plecarii, ci si de prelungirea cazarii si achizitionarea zborurilor de intoarcere pentru intreaga echipa.
Eu am incercat cat de cat sa ma departez de aceste probleme si sa-mi vad de antrenamente. Legat de antrenamente, am avut ocazia si onoarea sa ma antrenez cu detinatorul recordului mondial al traversarii canalului manecii si vicecampionul mondial la open water, Trent Grimsey. Noi mai comunicasem pana acum numai pe FB. Mi-a impartasit foarte multe lucruri din experienta lui privind traversarea.
In data de 28 iulie am primit un SMS de la pilotul meu in care ma anunta ca inotul din acest tide va incepe pe 30 (aceasta fiind ultima zi a tide-ului), asta insemnand ca randul meu va fi pe data de 1 august in spring tide. Intrebandu-l de curentii puternici din spring tide, el mi-a spus ca o sa ma descurc fiind un inotator foarte bun. In afara de acesasta problema cu tide-ul , mai era si problema ramanerii in ziua cursei a lui Matei (antrenorul meu) care avea deja cumparate bilete de avion spre Rio pentru dimineata zilei de 2 august. Norocul nostru a fost ca in aceeasi seara pilotul mi-a comunicat ca inotatorul nr.2 a renuntat la pozitie si eu voi pleca pe data de 31 iulie. Eram foarte fericit , mai ales ca aveam echipa completa: Matei, Dudu, Sorin , Kendall, Flori,parintii mei si Cristina.

In dimineata cursei, dupa ce am mancat, m-am intalnit cu echipa mea si am mers in port la locul de preluare al inotatorilor. Acolo ne-am intalnit cu pilotul si arbitrul oficial, unde am avut o sedinta scurta , comunicandu-ne regulamentul traversarii. Dupa ce mi-am luat ramas bun de la sotia mea , ea neputand veni pentru ca avea rau de mare, am plecat spre plaja Samphire Hoe, locul de unde urma sa incep traversarea. Cu 10 minute inainte de a ajunge la plaja respectiva am inceput sa ma echipez pentru cursa, Matei incepand sa ma dea cu crema speciala (un mix intre vaselina si sudocream) pe partiile unde frecarea era mai mare (la gat, umeri, la subtioara,etc.). Apa era foarte calma, perfecta pentru o zi de inot. El mi-a dat si ultimile sfaturi referitoare la cursa, convenind sa mentin un ritm de 1:30/100m. Cand am ajuns in zona plajei deja toate barcile cu inotatori plecasera, eu punand un pariu cu arbitru oficial ca ii voi ajunge intr-o ora. Barca s-a oprit la 100m de plaja, eu sarind si inotand pana la mal, locul de unde incepea traversarea.

Cand sirena barcii s-a auzit am intrat in apa si am inceput sa inot pana la barca, incercand sa ma tin cat mai aproape de ea. Dupa prima alimentare, (la 20min.), Matei mi-a comunicat ca merg cu 1:20/100m. Ma simteam foarte bine, ritmul era bun si simteam ca pot sa realizez ceva special in ziua aceea. Eram foarte constient ca, cu cat voi sta mai putin in apa, cu atat va fi mai bine pentru organismul meu, mai ales ca Hemoglobina mea era la limita de jos.

Dupa 4 ore deja parcursesem 20km, arbitrul oficial fiind foarte entuziasmat. Valurile incepusera sa creasca , dar nu erau suparatoare. La un moment dat, la o alimentaree, am simtit cum curentii ma trageau in lateral, singura scapare fiind sa scurtez si mai mult durata alimentarii. Nealimentandu-ma complet si bineneteles datorita unei stari usoare de oboseala, ritmul a inceput sa scada cam la 3500m/ora. In timp ce inotam, am observat un banc mare de meduze care venea de jos in sus,si, ca sa le evit a trebuit sa scurtez lungimea bratelor si sa trec printre ele ca intr-un joc pe computer. Din punctul acesta de vedere am avut noroc, numai o meduza m-a sters cu tentaculele ei , provocandu-mi o usoara urticare. Vazand ca am scazut ritmul, Matei a intrat sa inoate cu mine timp de 30 de minute, ritmul crescandu-mi la 4200m/ora.

Cam pe la a 6-a ora, s-a intunecat afara, vantul s-a intetit si valurile imi veneau din fata, munca de inaintare ingreunindu-se foarte mult. Ajunsesem sa inaintez si cu 2500m/ora. In momentul acela eram doar eu si valurile. Uitandu-ma in barca am vazut foarte mare agitatie, dupa aceea afland ca nu aveau stabilitate pe barca si se apucau de tot ce gaseau, valurile crescand pana la 4m. Pilotul spunea ca, daca stia ca vantul e asa de puternic nu iesea deloc din port.

Dupa ora a 7-a imi amintesc foarte vag ce s-a intamplat. Dupa spusele echipei mele intrasem intr-un automatism. Incepusem sa ma hranesc din ce in ce mai putin, chiar pana la refuzarea mancarii, nu mai vroiam pe nimeni in apa ca inotator de sustinere, devenisem foarte irascibil. Cu cat timpul trecea, cu atat deveneam din ce in ce mai putin comunicativ. Dupa o consultare cu arbitrul si pilotul barcii, Matei a decis ca trebuie sa ies. Dupa aproape 10 ore de inot strocke-ul imi scazuse foarte mult(circa 45brate/minut), inaintam foarte greu, miscarile bratelor erau scurte si neeficiente. Mai aveam aproximativ 7km pana pe malul celalalt si la viteza cu care inaintam mai dura in jur de 3 ore, iar starea mea se agrava de la un minut la altul, ajuncand la limita dintre real si ireal. Prima oara am refuzat sa ies, dar dupa insistentele lui Matei am acceptat. Distanta parcursa a fost de 39226 m in 10:05.

Ceea ce imi mai amintesc din momentul acela e ca am ajuns inapoi in port, si apoi am fost urcat in masina. Inainte sa plec spre hotel cu masina, arbitrul oficial a venit la mine cu lacrimi in ochi si mi-a zis ca n-a mai vazut atata determinare si atat ghinion la un inotator si ca in opinia lui eu am trecut canalul, inotand aproape 40km, mult mai mult decat distanta propiu-zisa.

Ce poate fi mai frumos si mai emotionant cand te intorci in tara si sa fi asteptat de prieteni apropiati, copii si parinti de la scoala, jucatori de polo pe apa,de principalul jurnalist care promoveaza sportul juvenil si in acelasi timp buna mea prietena, Lavinia Pavel.

Ca sa raspund la intrebarea daca voi mai incerca vreodata sa-l trec, pot sa va spun ca Traversarea Canalului Manecii nu a fost un vis pentru mine, ci doar o provocare. Trebuie sa pun in balanta imaginea copiilor mei agatati strans unul de gat si celalalt de picior la revederea mea, neinteresandu-i nici o jucarie primita si dorinta de revansa in fata Canalului Manecii. Asa ca raspunsul meu ar fi ca niciodata sa nu spui niciodata. La sfarsit pot sa va asigur ca nimeni nu-si dorea mai mult decat mine nu numai sa trec Canalul Manecii dar sa si dobor recordul existent. Ceea ce am innvatat din aceasta cursa este ca trecerea canalului este un simplu rezultat iar ceea ce conteaza e felul cum o faci, cum te pregatesti, cum lupti pentru el cu toate puterile,cu fiecare muschi si tendon din fiinta ta.

Nu in ultimul rand vreau sa multumesc din suflet sponsorilor si in acelasi timp prietenilor care m-au sustinut si au crezut in mine: WORKING UP; CATENA; MOBEXPERT; INTERNATIONAL BRITISH SCHOOL OF BUCHAREST; C.S. DELFINUL; TRATTORIA ROMA; POLAR; POWERBAR; SUPERFIT; OXYGEN; KARI; CRISTEM; GOTTON; SORIN; CRISTI; LUCIAN; MATEI; DUDU; CRISTINA; KENDALL SI BINENTELES FAMILIEI MELE CARE M-A INTELES SI M-A INCURAJAT TOT TIMPUL ACESTA.

In incheiere vreau sa postez comentariu prietenului si colegului meu de serviciu, Kendall, prezent in barca ce ma insotea:

”How do we measure success?

Being onboard the boat watching Paul battle the wind and currents, and seeing the incredible support from friends and family, I came to realise upon reflection on the homeward journey that although Paul did not stand on the shores of France (He was just a few miles off- close enough to see the sheep grazing) the swim was a huge success in so many ways, and on so many levels.

Success is not always about achieving the goal. In this world where fameand fortune are so highly valued, where society has come to celebrate and remember only the winners, we too often forget about what is really important- the journey, the individual journey shared and celebrated. It is not about the goal. It was never about the goal. It was, and always has been about striving for something and giving 110% in the pursuit.

The distance from England to France is 32.5km. Paul swam 39km against strong currents and rising winds and in cold water. He gave 110% and never faulted from his goal. He didn’t want to stop and would have kept swimming, and would probably still be swimming now if we hadn’t all agreed onboard that he had reached and passed well beyond the limits of personal human endurance.

I shall forever remember yesterday as a day that touched the lives of so many, and want to thank Paul for offering us all the opportunity to join him on his incredible journey.

For me personally, and I’m sure for all those who know Paul, Paul will continue to be an incredible source of inspiration … and a valued friend.”